O istorie radioactivă sau poveşti vesele şi triste din istoria radioactivităţii

La începutul secolului XX, cele două mari descoperiri ale
ştiinţei erau încă electricitatea şi magnetismul: fenomene
cunoscute, utile, care nu făcuseră niciodată rău la nimeni; ca
atare, de ce ar fi trebuit să fie diferit în cazul
radioactivităţii? Nimeni nu se gândea că ar fi putut fi
periculoasă, până când cercetătorii nu au început să moară pe
capete. Şi nici măcar atunci legătura nu a fost clară încă de la
început, desigur din cauza faptului că efectele dezastruoase ale
radioactivităţii se văd în timp. Prin urmare, multă vreme a existat
doar ideea minunilor promise de noua Eră Atomică.

Pentru femei frumoase şi
sănătoase

• Oamenii de știință au creat cele mai subțiri spaghete din lume
• O nouă teorie a dezvăluit forma fotonilor

În 1932, în Franţa era lansată marca Tho-Radia, sub care era
prezentată publicului larg o gamă de produse cosmetice ce puteau fi
achiziţionate doar în farmacii. Această limitare trebuie
interpretată diferit de modul în care este ea interpretată astăzi,
având în vedere că, la vremea respectivă farmacia era la discreţia
farmacistului, expert în remedii de orice fel, şi ale cărui sfaturi
le-ar da azi fiori colegilor contemporani.
În cazul Tho-Radia, denumirea exprima tot entuziasmul atomic al
epocii, glorificând produsele realizate după „o formulă originală a
medicului Alfred Curie”, care însă nu avea nicio legătură de
rudenie cu Marie Curie (câştigătoare a Premiului Nobel în 1903 şi
1911 pentru studiile sale asupra radioactivităţii). Ba chiar, se
pare că numitul „Alfred” nici măcar n-ar fi existat; era ceva banal
printre oamenii de publicitate ai vremii să nu ţină cont de
asemenea „detalii”!

În 1937, din catalogul Tho-Radia dispăruse numele fantomaticului
doctor Alfred Curie, lăsând loc pretenţiei de „metodă ştiinţifică
de frumuseţe”. Produsele se inmulţiseră: de la pudră la lapte
demachiant, de la săpun la fond de ten, de la pastă de dinţi la
cremă solară, toate cât se poate de radioactive, graţie toriului şi
radiului. De exemplu, în câteva tonalităţi de roşu, rujul
radioactiv pe bază de toriu şi radiu se spunea că ar fi conferit
buzelor un colorit special şi o frumuseţe ieşită din comun, fiind
în plus şi foarte sănătos…

Anii războiului şi ai ocupaţiei naziste în Franţa vor întrerupe
activitatea companiei, marca va dispărea, dar va reapărea în 1947:
tot Tho-Radia, dar de-acum, în noua lume de curând tulburată de
ştirea bombelor utilizate împotriva Japoniei, referirile la
radioactivitate şi presupusele beneficii ale acesteia vor deveni
mai puţin evidente. În anii următori, odată cu înmulţirea
cunoştinţelor legate de nuclear, de pe etichete vor dispărea şi
ingredientele, iar compania îşi va modifica progresiv numele,
acesta devenind în cele din urmă, în 1962, un simplu „TR”.

Tho-Radia este doar unul dintre numeroasele exemple de utilizare a
noilor elemente chimice pentru produse menite să exploateze
presupusele proprietăţi benefice ale radioactivităţii.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, compania germană
Auergesellschaft (născută din cenuşa German Gas Light Company,
fondată la finele secolului XIX de un om de afaceri evreu, un
bancher german şi un inventator austriac), conducea cercetări
asupra luminescenţei (cu marca Osram), a radioactivităţii şi a
compuşilor de uraniu şi toriu, şi era titulară a numeroase şi
importante brevete.

Unul dintre produsele comerciale ale companiei era şi Doramad,
pasta de dinţi pe bază de toriu, a cărei reclamă suna aproximativ
aşa: „Radioactivitatea întăreşte apărarea dinţilor şi gingiilor:
celulele sunt încărcate de noua energie vitală care combate
efectele distrugătoare ale bacteriilor. Astfel se explică
excelentele rezultate obţinute în combaterea cariilor şi a
problemelor gingivale. Pasta de dinţi albeşte profund şi delicat
dinţii, chiar şi utilizată în cantităţi mici”.

La fel ca rujurile şi celelalte produse cosmetice, Doramad ar fi
putut rămâne o simplă curiozitate, cu atât mai mult cu cât
producţia pastei de dinţi a şi fost oprită înainte de 1945; prin
forţa împrejurărilor, ea a ajuns să constituie însă proba faptului
că în unele dintre centrele de cercetare atomică ale regimului erau
în funcţiune baterii experimentale şi unităţi de separare a
izotopilor: studiile germane în materie erau adică mult mai
avansate decât ar fi crezut americanii şi ruşii (şi mai mult decât
se credea până de curând). Legătura dintre pasta de dinţi cu toriu
şi capacitatea atomică a naziştilor a început să se contureze în
iarna lui `44, după capturarea, de către Aliaţi, a unui chimist
care lucra într-un centru al Auergesellschaft. Tărăşenia, integral
reconstituită în 1947, a fost povestită de-abia în 1996, în
paginile prestigioasei publicaţii americane Health Physics
Society.

Înainte de
Viagra

Dacă radiul era capabil să revitalizeze buzele, pielea şi gingiile,
de ce nu atunci şi „altele”? Specialiştilor de la Home Products
Company din Denver (Colorado, Statele Unite) nu le lipsea cu
siguranţă fantezia, având în vedere că, în 1930 ei au lansat un
preparat sub formă de supozitoare pe bază de radiu, care promitea
să-i facă pe bărbaţi masculi feroce în doar 15 zile, restituindu-le
„capacitatea de a trăi şi a iubi în adevăratul sens al
cuvântului”.

„Încearcă supozitoarele şi priveşte rezultatele!”, era îndemnul
fără echivoc al producătorilor, care nu uitau să dea asigurări că
produselor vor fi expediate, negreşit, în pachete anonime.

Nicio cutie de Vita Radium Suppositories nu a ajuns până în zilele
noastre pentru a ne permite să verificăm dacă supozitoarele
conţineau cu adevărat radiu şi în ce cantitate, dar istoricii de la
Oak Ridge Associated Universities (Health Physics Museum) consideră
cât se poate de probabil ca ele să fi fost efectiv
radioactive.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre Nutex, prezervativele cu
„radium”. În cazul lor, istoricii care au studiat şarlataniile
nucleare consideră că producătorul – The Nutex Company din
Philadelphia – s-ar fi limitat la utilizarea cuvântului „radium”
pentru a trimite cu gândul la prestaţii „atomice”.

Din minunatul viitor radioactiv care se deschidea asupra lumii în
primii ani ai secolului trecut nu lipseau nici medicamentele, sau
aşa-zisele medicamente. Unul dintre acestea era şi Radithor, produs
între 1918 şi 1928 de o firmă din New Jersey şi prescris cam pentru
orice afecţiune, de la dureri articulare la depresie (pe lângă
nişte presupuse proprietăţi antidolorifice, se credea că acesta ar
fi avut şi efecte asemănătoare opiumului şi absintului puse la un
loc, tocmai de aceea fiind prescris pentru depresie).

Radithor era realizat pornind de la un triplu distilat de apa:
într-o sticluţă conţinând circa 15 grame din acest lichid era
adăugat „cel puţin” un microcurie de radiu-226 (izotop al radiului,
al cărui timp de înjumătăţire este de 1.600 de ani şi care se
descompune în radon) şi de radiu-228 (al cărui timp de înjumătăţire
este de 6 ani şi se descompune în actiniu).

În perioada în care s-a aflat în producţie, exista un premiu de
1.000 dolari pentru cel care ar fi reuşit să demonstreze că
produsul conţinea mai puţină radioactivitate decât cantitatea
declarată! Premiul nu a fost nicodată încasat. În 1932, când
producţia medicamentului radioactiv era deja suspendată, compania
va fi implicată într-un proces judiciar, după ce se va confirma
decesul unei persoane în urma abuzului de Radithor. Unele ziare
americane vor vorbi de-a dreptul de o sută de morţi, dar nu va fi
posibilă stabilirea unei legături clare între decese şi medicament.
Unica victimă dovedită, Eben Byers, fondator al uneia dintre cele
mai mari otelării din lume, se pare că şi-ar fi administrat timp de
doi ani câte o picătură de Radithor pe zi.

Sănătate
curată!

Între 1920 şi ’26, prin această cutie de 42 de pastile de Arium
(genuine radium), o companie din New York promitea să pună capăt
suferinţelor provocate de reumatism, nefrite şi guta, la preţul de
1 dolar/ cutia. Condiţia era ca pastilele să fie luate cu
regularitate: două înainte şi după fiecare masă. Pastilele au fost
chiar promovate prin formula „Satisfăcut sau primeşti banii
înapoi”, şi se spune că un redactor distrat de la un cotidian din
Newark (Ohio) ar fi comis regretabila eroare într-un text
publicitar apărut în 1923 de a scrie că suma rambursată ar fi de
5.000.000 de dolari! Compania a reacţionat, iar săptămâna
următoare, din text dispăruseră trei zerouri. Pentru că oricum
cifra era una importantă, curând a dispărut cu totul, iar la finele
lui 1926, unica promisiune de pe pachet era că produsul
îmbunătăţeşte cu 100% energia şi starea de sănătate a persoanelor
trecute de 40 de ani.

Între 1920 şi 1930, „revitalizatorul” pentru apă era şi el un
produs de neratat. Au fost realizate de orice tip şi dimensiune: de
buzunar (baghete radioactive de introdus într-un pahar cu apă), sub
forma unor recipiente ca pentru bere, sau mai artistice, cum este
această cupă realizată de Curie Radium Company din Ohio, o alta
firmă fără nicio legătură cu soţii Curie.

Vasul în chestiune era un sistem a cărui parte superioară, de
umplut, avea fundul poros astfel încât apa, filtrând lent în partea
inferioară, să treacă printr-un prim proces de purificare. La baza
părţii inferioare era poziţionat un disc (uşor de înlocuit)
conţinând mineral de uraniu, sursă de gaz niton (numele atribuit
radonului până în 1930) care ar fi revitalizat apa pentru a o
transforma într-o „apă dădătoare de sănătate”.

Micul chimist
radioactiv

Vreme de un deceniu, între 1940 şi ’50, Gilbert Company din Statele
Unite a produs cel mai complet set Atomic Energy Lab din lume,
versiunea „nucleara” a „Micului chimist”. Conţinea eşantioane de
plumb-210 (radiaţii alfa şi beta), ruteniu-106 (beta), zinc-65
(gamma), poloniu-210 (alfa), pe lângă eprubete pline cu pulbere de
uraniu şi câte altele. Toate tipurile de radiaţie se puteau regăsi
în cutie. N-a avut însă o viaţă prea lungă, fiind comercializat
„doar” între 1950 şi 1952, la preţul exorbitant de 50 dolari: la
ora actuală, printre colecţionişti, exemplarele care au
supravieţuit intacte sunt vândute cu 5.000 de dolari.

Setul era însoţit de un manual de instrucţiuni foarte complicat, al
căruti text devenea însă cam ambiguu atunci când încerca să
justifice motivul pentru care (în pofida preţului) multe dintre
elemente deveneau rapid inactive. Printre accesorii, unul în mod
deosebit a înregistrat un succes fulminant, fiind vândut în anii
respectivi şi separat, în mii şi mii de exemplare: spintariscopul
(Gilbert – Atomic Energy Spinthariscope), instrument menit a
înlesni observarea scânteilor care se produc când razele emise de o
substanţă radioactivă lovesc un ecran acoperit cu un strat de
sulfură de zinc.

Succesul ludic al aparatului, construit în 1903 de fizicianul
britanic William Crookes, s-a datorat în bună măsură modului în
care trebuia folosit:: utilizatorul trebuia să stea într-o cameră
pe întuneric cel puţin 20 minute, pentru a da timp ochilor să se
obişnuiască perfect la situaţie. Această condiţie l-a făcut rapid
foarte popular în campusurile universitare americane şi britanice,
unde în sfârşit studenţii puteau renunţa la desuetele şi
plicticoasele colecţii de fluturi sau de timbre.

N-o să vă vină să credeţi, dar din materiale radioactive au fost
realizate chiar şi piese de décor, plăci de faianţă pentru băile
publice, măsuţe de ceai, până şi farfurii; toate în culori vii şi
spectaculoase pe întuneric, din 1936 până în ’43 făcute
fosforescente de uraniul natural, iar apoi, până în 1973, de
uraniul sărăcit. Erau vestitele Fiesta Ware, produse de Homer
Laughlin Company (Virginia) dintr-unul din derivatele nucleare
considerat la ora actuală printre cele mai periculoase, ale cărui
efecte pe termen lung nu sunt nici la ora actuală cunoscute în
totalitate. A fost însă calculat că manevrarea lor pe o perioadă de
20 de zile era suficientă pentru a-i „asigura” utilizatorului
depăşirea pragului de absorbţie anuală admisă la lucrătorii din
centralele nucleare.

Hrana
zeilor

Este ciocolata, desigur: în 1998, Nestlé a scos pe piaţă Nuclear
Chocolate Bar, doar o găselniţă de marketing, din fericire, o
operaţiune promoţională în vederea lansării filmului Armageddon.
Măcar să fi fost vorba de aşa ceva de fiecare dată!

În realitate, se spune că, la începutul anilor ’30, în Cehoslovacia
era foarte apreciată pâinea radioactivă, că în Statele Unite
oamenii mestecau chewing-gum cu radiu şi se delectau cu îngheţată
cu uraniu, şi că, în Germania, o companie ar fi produs cu adevărat
tablete de ciocolată cu „umplutură” de radiu.